Capitolul 20

De (2009-04-26 00:00:00)

Măreşte imaginea

Totuşi, mi-a trebuit mai mult de o oră pentru a coborî un etaj, mă descălţasem şi pipăiam fiecare treaptă cu talpa, apăsam prudent, provocând doar mici scrâşnete ale scândurilor, zgomote ce păreau naturale, ca atunci când se usucă lemnul. Câinii au tăcut până la capăt, le auzeam mârâiturile înfundate şi chiar scâncetele celor care visau, aveau probabil fantasme cu străzi, curţi însorite, aer, iarbă...Doar una dintre pisici a miorlăit prelung, anxios, parcă ar fi vrut să-i transmită stăpânului un semnal de primejdie şi chiar mi s-a părut că am auzit un răspuns, un şuierat liniştitor, probabil al Gretei, care voia să liniştească felina.

Eram atât de încordat încât puteam prinde firul unor mirosuri, asemenea câinilor, ştiam că Daniela rămâne în urmă, Greta e undeva în stânga, Fred înainte şi la dreapta, iar Bertha, femeia de servici, doarme cu mâţele, venea o adiere de carne de om din mijlocul haitei de pisici.

Mirosul Danielei îmi era cunoscut, ea mirosea a Marea Egee, a carne de delfin, a templu grecesc, a poveste cu zei. Fred mirosea a piele încinsă, Greta a vinilin, iar Bertha a frişcă.

Cel mai important era faptul că mă simţeam cumva imponderabil faţă de forţa de atracţie a moralei, vreau să spun că pluteam la mijlocul distanţei dintre bine şi rău, nu ştiu cum de putusem găsi locul acela liniştitor în care nu-ţi mai pasă de nimeni şi de nimic. Mintea mi se învârtea la turaţie maximă şi mă gândeam la faptul că planeta asta a noastră e, probabil, singurul loc in univers în care se secretă răul dintr-un fel de glandă numită omenire, în fiecare clipă glanda elimină cantităţi uriaşe de răutate, de durere, de mizerie sufletească, de mii de ani izvorăşte iadul din spărtura glandei, pământul se rostogoleşte în spaţiu învăluit într-un uriaş nor de suferinţă.

E prea puţin un singur Iisus ca să curăţe acest grajd împuţit, să fi avut Dumnezeu mii şi mii de Fii şi să-I fi trimis pe toţi să moară pe cruce şi tot nu ar fi izbândit mare lucru, pentru că noroiul curge mai repede decât poate fi purificat, infecţia e prea mare, la fiecare om obişnuit ar fi trebuit să existe trei sfinţi care să-l ţină de mâini ca pe un apucat şi să-l împiedice să facă rău.

Un singur Hristos e prea puţin, în fiecare seara ar trebui să se răstignească unul şi în fiecare dimineaţă să învieze altul, cel mort cu trei zile în urmă, o avalanşe de învieri abia dacă ar fi putut curăţa nenorocirile, abia atunci lupta ar fi fost egală şi binele ar fi avut sorţi de izbândă. Aşa însă nu e nimic de făcut, îmi ziceam păşind precaut pe trepte, una la fiecare şase-şapte minute, coborând spre locul crimei, spre culcuşul victimei dar bucurându-mă că în acest turn vinovăţia nu putea să existe, să respire, ca într-un mediu aseptic în care microbii culpabilităţii nu rezistă.

S-a auzit o tuse uşoară, probabil a lui Fred, armatele de câini şi de pisici fremătară fără să scoată însă vreun strigăt de luptă. Aveam timp să mă gândesc la multe şi ca în toate momentele mele de tensiune, mi-au dat prin minte soluţii bizare, lipsite de cinste, de fair-play, cum ar fi aceea de a face cale întoarsă şi a-i spune Danielei că am rezolvat, bătrânul e mort, poate nu ar fi coborat sa verifice şi ar fi spus ca unei slugi: hai, ia-ţi simbria, numai că au aşa sunt, fundamentalist, nu ştiu să mint nici când e vorba despre o crimă şi despre cea mai frumoasă femeie, mi se pare că minciuna e mai josnică decât un asasinat, nu ştiu de unde mi se trage această paradigmă perversă.

S-a auzit un lătrat, era probabil Băzăvan, şeful haitei, numai că imediat cineva l-a liniştit cu un şuierat usor, apoi încă unul şi încă unul, de la trei persoane şi din trei locuri diferite, aşa încât câinele a tăcut, scâncind nedumerit. Atunci, recunosc că m-am speriat pentru prima oară, m-am dezechilibrat de emoţie, balustrada a troznit, deasupra s-a deschis o uşă, dedesubt o alta, dar s-au închis la loc, conspirativ.

Gândeam în gol, gândeam de spaimă, îmi spuneam că marile dureri le înţeleg, le justific, aici pot fi de acord cu Cel ce le provoacă ori măcar le acceptă, însă nu înţeleg ce rost au durerile minuscule, cum de îşi pune El mintea cu noi folosind asemenea mijloace kitsch precum răceala, durerea de dinţi, muştele, ţânţarii, transpiraţia, mucii, toate astea sunt incompatibile cu frumuseţea pedepsei divine, cu ispăşirea pacatului originar, care e, în sine, sublim, numai că absenţa unei scobitori la masă ne enervează mai mult decât ideea morţii, ceea ce aruncă asupra Cuvântului o puzderie de cuvinţele, o ploaie de cuvinte mici cât puricii. La început a fost doar Cuvântul sau au fost şi silabele şi bâlbâielile şi râgâiturile ? Dar, să fiu atent, nu mai e mult şi ajung, camera lui Fred e în dreapta, prima, de la capătul scării, îi intuiesc deja poziţia, văd o scamă de lumină ieşind de lângă prag. Şi, dintr-o dată, mi se face teamă până în rărunchi, nu pentru că voi omorî un om, ci fiindcă ea ar putea considera că am întârziat prea mult, ar putea să îmi spună că nu aşa ne-a fost înţelegerea, în fond Fred ar fi putut muri de moarte bună în aşteptarea bietului asasin. Doamne, mi-am zis, să nu mori, Fred, să nu cumva să te găsesc mort, să nu-mi faci una ca asta !

Ajunsesem în faţa uşii, ştiam că peste un minut voi fi deasupra bătrânului, îndesându-i perna pe gură, în vreme ce nările i le voi strânge cu degetele, ca să nu risc, să nu greşesc, să nu ratez.