TEHNICI DE ŞANTAJ ÎN PRESA LOCALĂ

Dezvăluiri în premieră

De Gheorghe Smeoreanu (2009-04-05 00:00:00)

Măreşte imaginea

De ce este foarte complicat, dacă nu imposibil, pentru un procuror să probeze o situaţie de şantaj în presă ? Pentru că specificul metodelor de a obţine bani prin presiune şi condiţionare de către ziarişti constă în înlocuirea termenului de “bani” cu termenul de “publicitate”, a termenului “şantaj” cu sintagma “libertatea de exprimare”.

Totuşi, există o posibilitate de a arăta că „şantaj” şi „publicitate” sunt unul şi acelaşi lucru, atunci când este limpede că agentul economic care plăteşte nu are, în fond, nevoie de reclamă.

Am intitulat acest mic studiu „Tehnici de şantaj în presa locală”, deoarece în judeţele de mărime mică şi medie nu există o piaţă a publicităţii. Agenţii economici nu au nevoie de reclamă, iar dacă unii, cum ar fi dealerii auto, au nevoie, nu au studii de piaţă care să îi orienteze. În spatele unei „reclame” se află, de obicei, trei aspecte: o amiciţie, un trafic de influenţă sau un şantaj.

Cred că putem identifica următoarele forme folosite de presă pentru a obţine „publicitate” sinonimă cu „taxa de protecţie”:

1. CAMPANIA DE DENIGRARE. Când un mediu de informare în masă declanşază o serie de articole negative cu privire la o persoană, iar acele articole sunt în mod evident lipsite parţial sau total de substanţă, atunci este clar că se urmăreşte sensibilizarea persoanei pentru a da „publicitate”.

2. PRACTICAREA UNUI STIL DUR, CARACTERIZAT PRIN TITLURI MUŞCĂTOARE ŞI ATACURI LA PERSOANĂ. O publicaţie care se caracterizează prin aceste practici doreşte să impresioneze potenţialii clienţi, arătând că oricând este capabilă de atac similar.

DOCUMENTAREA SUB PRESIUNE. Se practică atunci când ziaristul doreşte să transforme în „publicitate” anumite informaţii pe care le deţine. El se se preface că se documentează stând e vorbă cu victima, urmărind, în fond, să obţină o propunere de conciliere şi tăcere.

Timp de un deceniu, am studiat cu studenţii mei de la fosta „Şcoală Superioară de Jurnalism” din Bucureşti şi de la „Universitatea Constantin Brâncoveanu” din Piteşti aceste trei direcţii de presiune şi şantaj, întrebându-ne ce este de făcut. Întrebarea este legitimă, fiindcă, în conformitate cu teoria jocurilor din economie, un jucător onest este nevoit să aplice, macar parţial, tehnici oneroase dacă majoritatea jucătorilor le practică. Cu alte cuvinte, dacă jumătate plus unu dintre mediile de informare în masă şi-au făcut un sistem din aplicarea celor trei tehnici amintite, restul le folosesc cel puţin parţial şi sporadic. Răspunsul este unul singur şi anume STABILIREA UNOR RELAŢII DE COLABORARE REALĂ ÎNTRE PRESA LOCALĂ ŞI AGENŢII ECONOMICI DIN ZONĂ. Presa poate presta altte servicii decât cele de „publicitate” falsă, cum ar fi crearea imaginii de firmă, stimularea mândriei de a aparţine unei firme, prezentarea rolului firmei în comunitate etc.

Când un ziar sau o televiziune din provincie semnează un contract de reclamă, în 9 cazuri din 10 este vorba despre orice altceva decât ceea ce se spune. Iar în cel puţin 2-3 cazuri din cele 9 rămase este vorba despre presiune şi şantaj.

Maturizarea socială trebuie să diminueze până la eliminare frecvenţa acestor situaţii. Pentru asta, actorii economici şi politici trebuie să conştientizeze situaţia.

Presa de calitate se sufocă, mai ales în privincie, printre buruienile presei de presiune şi şantaj.