nemuritoarea Edith Piaf - note la 45 de ani de la dispariţia artistei

De Marilena Lică-Maşala Paris 21 septembrie 2008 (2008-09-30 00:00:00)

Măreşte imaginea

Cunoaşteţi, desigur, povestea celebrei Edith Piaf. Viaţa, ascensiunea şi gloria sa emoţionează, fascinează, tulbură încă dincolo de frontierele Franţei. De la sărăcie, pe drumul iubirii şi cântecului, la consacrare, destinul său a fost unul tragic. În termeni sociologici, am putea spune că Piaf a fost şi rămâne un liant între lumpen, clasa de mijloc şi elite. „Piaf a plecat de jos şi a ajuns sus, fără să se schimbe. Tot ce câştiga cheltuia cu prietenii. Cântecele sale au emoţionat toate clasele sociale, pentru că versurile lor intrau în inimile tuturor” - ne spunea într-un interviu Jacques Pessis, biograful artistei (1). Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că sub acest nume sacru, Edith Piaf, a fost lansată de Mitty Goldin, un focşănean stabilit în 1918 în Paris.

Din Pigalle, pe drumul cântecului şi iubirii, la consacrare Născută în Paris, pe 19 decembrie 1915, în familia unui sărac saltimbac de stradă, Louis Alphonse Gassion, mama, Anette Maillard, ţinând un manej şi vânzând nuga prin bâlciuri, Edith Giovanna Gassion va cunoaşte celebritatea, din 1937, sub numele de Edith Piaf.

Copila, de a cărei educaţie muzicală nu s-a ocupat nimeni, la 6 ani încerca să descifreze singură rolul clapelor unui pian aflat în casa bunicii paterne, Louise Leontine, în Bernay-Normandia. Fetiţa, care la 7 ani a fost nevoită să abandoneze şcoala pentru a-şi însoţi tatăl pe marile bulevarde ale Parisului şi a câştiga un ban, va fi prietena scriitorului Jean Cocteau, membru al Academiei franceze, şi invitata de onoare a preşedintelui SUA, Eisenhower, la Casa Albă. Tânăra, care la 15 ani cânta pe Pigalle pentru a supravieţui, va ajunge să cânte pe scenele marilor săli pariziene („ABC”, „Olympia”, „Bobino”, „Moulin Rouge”, „Comedia Franceză”, „Le Club des Cinq”, „La Tour Eiffel”) sau americane („Play-House”-Broadway, „Versailles” - Manhattan, „Carnegie Hall”-New-York, „Waldorf Astoria”-New-York).

I-au fost textieri şi compozitori: Raymond Asso, Margueritte Monot, Mitty Goldin, Henri Contet, Francis Blanche, Gérard Calvi, Gilles (Jean Villard), Michel Emer, Norbert Glanzberg, Jean Dréjac, Georges Moustaki, Charles Dumont, Michel Vauciare, iar Louis Barrier – impresar.

A scris despre ea Virgil Thompson, cel mai renumit şi cel mai neîndurător dintre criticii new-yorkezi ai epocii. A fost salutată în mod special de Charlie Chaplin. A fost prietenă cu Margueritte Monnot şi Marlene Dietrich. A fost iubită de Marcel Cerdan, iar iubirea lui a intrat în patrimoniul legendarelor iubiri cavalereşti.

A iubit bărbaţi care îi datorează celebritatea şi a fost iubită de bărbaţi celebri. Paul Meurisse, Yves Montand, Jean-Louis Jaubert, Jacques Pills (soţul ei între 1952-1956), Charles Trenet, Charles Aznavour, Eddie Constantine, Georges Moustaki, Theo Sarapo (soţul ei; în ultimul său an de viaţă) sunt nume importante în biografia sa sentimentală şi muzicală. Pasiunea şi generozitatea cu care a iubit de fiecare dată este inegalabilă. Iubind, Edith Piaf a rămas fidelă Iubirii. Un Don Juan al Parisului anilor '30-'60?! „Nu, categoric nu” - ne declara într-un interviu Nathalie Lhermitte, artista care de joacă de cinci ani rolul Piaf pe numeroase scene din Franţa şi mapamond (2).

Viaţa şi existenţa Edithei Piaf au fost pline de neprăvăzut şi zbucium. A cunoscut sărăcia din plin, dar şi celebritătea deplină. S-a rugat şi a crezut în Sfânta Thérèse a Pruncului Isus din Lisieux. Viaţa Edithei Piaf – subiect pentru un roman fluviu, un roman de aventură, un poem de dragoste, o tragedie antică elenă.

Edith Piaf şi Mitty Goldin – o întâlnire predestinată. Înainte de orice, este viaţa unei femei talentate şi sensibile, unei artiste care a avut curajul, voinţa şi puterea de a-şi depăşi condiţia anonimă. Dar toate acestea nu ar fi fost posibile dacă nu ar fi fost remarcată şi ajutată la timp, după părerea mea, de patru oameni inteligenţi, care au izbutit să îmbine în structurile lor de personalitate trei însuşiri rare, talent, cultură, suflet: Louis Leplée (1935), Raymond Asso (1936), Mitty Goldin (1937), Jean Cocteau (1939). Fiecare a avut rolul şi meritul său în destinul artistic al Edithei Piaf. Nu vom insista asupra detaliilor biografice determinante. Ne vom limita la a aminti că, dacă Louis Leplée o descoperă lângă Arcul de Triumf şi îi oferă primul contract în 1935, la „Gerny's”, alegându-i primul pseudonim La Mȏme Piaf, focşăneanului Mitty Goldin îi datorează consacrarea, triumful. Din dialogurile purtate cu Jacques Pessis şi din cercetările şi documentările efectuate pe cont propriu, inclusiv în arhivele din Focşani şi Piteşti, privind biografia lui Mitty Goldin, suntem în măsură să afirmăm în acest moment că, pentru cariera Edithei, întâlnirea cu acest focşănean a fost într-adevăr una crucială, salvatoare. La Mȏme Piaf i-a fost prezentată în aprilie 1937 de Raymond Asso, într-un moment delicat al vieţii sale, când, din cauza faptului că fusese anchetată în asasinarea lui Louis Leplée (aprilie 1936), patronii cabaretelor vremii nu-i mai ofereau contracte. După ce cunoscuse timp de un an succesul şi echilibrul financiar, La Mȏme Piaf se afla din nou în pragul mizeriei. În stradă nu se mai putea întoarce să cânte, scena îi era refuzată. Îi mărturiseşte lui Raymond Asso necazurile sale. Acesta, cunoscându-l pe Mitty Goldin, patron al music-hall-lui „ABC”, îi intermediază un contract. Deschis de numai doi ani, „ABC” era deja un nume de referinţă printre scenele pariziene şi o rampă de propulsare a vedetelor. De ce a ajutat-o Mitty Goldin pe tânăra Edith? Sigur, în primul rând din prietenie faţă de Asso. Apoi, pentru că avea flerul de a descoperi talente şi, poate nu în ultimul rând, pentru că Mitty Goldin ştia ce înseamnă suprapunerea unui val de întâmplări nefaste asupra unui destin în formare, în căutare. El însuşi traversase, în tinereţea sa, o perioadă de confuzie.

Cine era Mitty Goldin? Născut în Focşani, în 1895 (Moise Goldin) şi-a început studiile liceale la Focşani, terminându-le la Iaşi. Este înrolat ca soldat în primul război mondial, fiind dat dispărut pe 16 noiembrie 1916 în luptele de la Călugăreni. Pe 5 mai 1917 se întoarce din captivitate. La sfârşitul războiului, în 1918, la 23 de ani, a părăsit România pentru a se stabili la Paris şi a-şi continua studiile. Aici şi-a descoperit vocaţia de impresar. În ţară, în 1927-este condamnat în contumacie pentru dezertare, fiind armistiat în 1934. La vârsta de 40 de ani, Goldin era un nume de referinţă în lumea spectacolului parizian, avea o experienţă bogată şi cumpăra teatrul „Plaza” din strada Poissonière pentru a-l reamenaja în music-hall. Cum putem avea noi, românii de azi, o imagine asupra faimei templului „ABC”-lui goldinian, rival al celebrităţii sălilor „Bobini” sau „Olympia”? Haideţi să ne gândim la câteva repere. Aici, la „Mitty Goldin”, Maria Dubas, Georgius, Jean Sablon, Fréhel, Edith Piaf au creat renumitele seri de dinainte de război. După Eliberare, Tino Rossi, Yves Montand, Charles Trenet, Les Compagnons de la Chanson au fost permanent pe afiş. Ulterior, Goldin a adăugat teatrului său program de operetă. Astfel, în 1950-1951, îi oferea Edithei Piaf un rol în opereta „Micuţa Lili”, de Marcel Achard, membru al Academiei Franceze. Iată câteva dintre dimensiunile vieţii şi activităţii focşăneanului Mitty Goldin la Paris, cunoscute în prezent doar într-un cerc restrâns de iniţiaţi şi biografi francezi ai music-hall-ului.

Ultimele luni din viaţa artistei În acest octombrie de împlinesc 45 de ani de la dispariţia prematură a artistei. Nu împlinise încă 48 de ani....Cum şi-a trăit Edith Piaf ultimele luni din viaţă? Ce a simţit, ce a gândit? A fost ea, oare, fericită? Jacques Pessis ne spune (3) că pe 25 septembrie 1962 a cântat la primul etaj al Turnului Eiffel în faţa unui public alcătuit din şefi de state, reuniţi la Paris cu ocazia premierei mondiale a filmului „Ziua cea mai lungă”. Pe 9 octombrie 1962, la primăria arondismentului 16 s-a căsătorit cu ultima ei mare iubire, Theo Sarapo. Pe 18 martie 1963 a cântat pentru ultima oară pe o scenă – la opera din Lille. Apoi, simţindu-se învinsă de o maladie gravă, s-a retras la Plascassier, la câţiva kilometri de Cannes, la prietenul ei, acordeonistul Marc Bonnel. Toată vara a fost îngrijită de Marc şi soţia sa. La începutul toamnei, într-o dimineaţă, l-a privit pe Marc Bonnel drept în ochi, spunându-i: „ştii, pot să mor liniştită! Am trăit cât pentru două vieţi!”. Câţi dintre noi nu fredonează azi legendarul „Non! Rien de rien.../Non! Je ne regrette rien/Ni le bien qu'on m'a fait/Ni le mal, tout ça m'est bien égal!”? Joi, 10 octombrie 1963; la ora 12:45, Edith Piaf a închis ochii. La aflarea veştii, pe 11 octombrie, Jean Cocteau, în timp ce-şi pregătea discursul de adio pentru Marea Sa Prietenă pe care urma să-l rostească la radio, a făcut o criză cardiacă fatală. „Luni, 14 octombrie, între bulevardul Lannes şi cimitirul Père Lachaise mai mult de un milion de oameni au venit pentru a-i aduce Edith-ei Piaf ultimul lor omagiu! Theo Sarapo i-a moştenit toate datoriile. Căci Edith a fost fără îndoială, foarte generoasă, chiar prea generoasă. El le va plăti în întregime, înainte de propria-i dispariţie, în 1970, într-un accident de maşină. Toţi cei care au iubit-o pe Edith sunt de acord într-o privinţă: ea nu a mai fost aceeaşi după dispariţia lui Cerdan. Dacă Marcel Cerdan ar fi trăit, Edith ar fi ajuns, cu siguranţă, centenară” - notează Jacques Pessis (4).

Gânduri memorabile despre Edith Piaf: Jean Cocteau, scriitor: „Ea nu cântă iubirea, ci o trăieşte! E genială! E unică! Dacă Edith Piaf nu ar fi fost, nimic nu ar fi fost!” Raymond Asso, textier: „Edith nu poate să iubească viaţa altfel decât trăind o dramă! Ea nu poate să cânte viaţa altfel decât în lacrimi”! Jacques Pessis, biograf: „Piaf era aşa: dacă o ascultai cântând, plângeai; dacă trăiai lângă ea – râdeai. Iar astăzi, toţi o fredonăm. Cânta cu aceeaşi dăruire atât sărmanului cât şi burghezului client al unui cabaret şic din New-York. Căci acesta este adevăratul artist. Acela care ştie să cânte pentru toată lumea, dăruind bucuria emoţiei tuturor, indiferent de clasa socială”! Nathalie Lhermitte, actriţă: „Edith Piaf a trăit iubirea. A fost nevoia ei fundamentală pentru a simţi că există. A trăit ceea ce a vrut să cunoască şi a mers întotdeauna până la capăt”.

Note şi bibliografie: (1). Interviu cu Jacques Pessis, în: „Oglinda literară”, decembrie 2007, p. 3.003. (2). Interviu cu Nathalie Lhermitte, în: „Criterii literare”, supliment culturar-artistic al publicaţiei „Viitorul Argeşului”, vineri 9 noiembrie 2007, p. 15. (3). În: „Piaf, une vie en rose et noir”, biografie muzicală scrisă şi povestită de Jacques Pessis, regia Rubia Matignon. Cu: Nathalie Lhermitte în rolul Piaf, acompaniată la acordeon de Aurélien Noel. Spectacol produs de Etlaprod şi prezentat de cinci ani în turneu în Franţa şi peste graniţe. (4). vezi: op cit. (5). L'Encyclopedie de la Chanson française, coordonată de Gilles Verlant, Paris, Les Editions Hors Collection, France-Loisirs, 1997. (6). Frederic Perroud, Le bel amour: Marcel Cerdan-Edith Piaf, Acropole, 1999.