Tudor Teodorescu Branişte – un gazetar-literat în slujba umanismului

De Marilena Lică-Maşala Paris, 28 septembrie 2008 (2008-09-28 00:00:00)

Măreşte imaginea

Coborând pe strada Crinului spre „Librăria mea” - variantă modernă dar cu preţuri piperate a fostei ceainării de pe Griviţei, loc de pelerinaj şi întâlniri al Boemei piteştene a anilor '80 – este imposibil să nu vedem placa memorială ce scoate în evidenţă casa de la numărul 15: „În această casă s-a născut scriitorul Tudor Teodorescu-Branişte (1899-1969)”.

Tudor Teodorescu Branişte – un nume ce ne vine din depărtări, dinspre începutul veacului XX, un nume legat de înflorirea publicisticii româneşti interbelice şi dezbaterilor civilizate de idei. În curând (12 aprilie 2009) se vor împlini 110 ani de la naşterea sa. Aplecându-ne asupra lecturii culegerilor din publicistica sa, străbatem o jumătate de secol românesc şi european de idei ce au supravieţuit epocii sale. Unele par a ne fi contemporane. Ridicarea „bîtei” mai presus de „idee” este o realitate pe care Teodorescu-Branişte o critica într-un eseu în 1936 (Doctrina bîtei, Bucureşti, Editura „Cuvântul liber”), dar încă actuală printre metodele represive pe mapamond.

A debutat concomitent în publicistică şi literatură. La 16 ani îşi publica nuvele, schiţe şi cronici literare în Bucureşti, la Cronica (condus de Tudor Arghezi şi Gala Galaction), Rampa nouă ilustrată (M. Faust-Mohr), Ziarul meu (Petre Locusteanu), sub numele Andrei Branişte, pentru a-şi ascunde identitatea de elev la Liceul „I.C. Brătianu” din Piteşti. De altfel, Andrei Branişte era o piesă de teatru a lui Marin Simionescu-Rîmniceanu (cu care va lucra la Editura „Cultura Naţională”, ca secretar, 1922-1926), care l-a impresionat „atît încît i-am luat titlul ca pseudonim” - declara publicistul. Ulterior, din ideea de a apropia două genuri percepute arbitrar ca fiind deosebite, presa şi literatura, va decurge însăşi profesiunea sa de credinţă. Nu a fost niciodată de acord cu polemicile dintre gazetari şi scriitori, apreciindu-le ca fiind nedrepte şi artificiale (1): „literaţii şi gazetarii au aceeaşi ţintă: trezirea scînteii rare în adîncul sufletului celorlalţi. Plămădesc acelaşi material: verbul, divinul verb, de care cu atîta pasiune vorbea Caragiale. Numai că scriitorul creează în tihnă, pentru mai multă vreme, iar gazetarul creează pentru clipa imediat următoare. Opera literară trăieşte un timp. Opera gazetărească viază în intensitate. Dar o operă nu se măsoară numai după durabilitatea ei, ci după cantitatea de viaţă adevărată şi puternică pe care o cuprinde” (Literatură şi gazetărie, 1921).

Şi-a pus condeiul în slujba ideilor de stânga într-o perioadă în care nu se putea vorbi de o „inflaţie” a acestora – ne spun biografii săi, Constantin Darie şi Paul Ion Teodorescu (2). S-a format alături de Constantin Mille (Adevărul), Constantin Graur (Cuvântul liber, Izbînda, Avîntul), N.D. Cocea (Chemarea). A colaborat cu Garabet Ibrăileanu (Viaţa românească), Eugen Filotti (Cuvîntul liber), Gîndirea (Cezar Petrescu), Camil Petrescu (Ţara), Ion Vinea (Contimporanul) şi mulţi alţii. I-a admirat pe Jaurés, Clemenceau, Herriot, Briand, Lloyd-Geroge, Sressemann, Ilya Ehrenburg. A scris despre Panait Istrati, Mihail Sebastian, Benjamin Fundoianu, Eugen Lovinescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, I.D. Cocea, Constantin Mille, Ion Vinea. A susţinut înfiinţarea în România a filialei grupului „Clarté” constituit de Anatole France, André Gide, H. Barbusse, Bernard Shaw, Maxim Gorki, Blasco Ibanez (Internaţionala culturii, 1920). I-a întâlnit la Paris pe André Maurois şi Martha Bibesco (1966). A scris despre viaţa muncitorilor, ţăranilor şi studenţilor români.

Ziaristul Branişte şi-a creat un stil prin care putea milita pentru democraţie şi descurajarea manifestărilor de şovinism şi antisemitism din România acelei vremi, pentru punerea în evidenţă a valorilor reale ale culturii româneşti. Într-un interviu acordat revistei „Argeş” în ultimul său an de viaţă, reamintindu-şi anii de la sfârşitul primului război mondial, mărturisea: „Ţinta mea era să intru în presa de stînga. Ca mai toţi tinerii din leatul meu, mă întorsesem din Moldova revoltat de ceea ce văzusem în timpul războiului: corupţie, speculă, traficuri, dezmăţ. Armata luptase admirabil, cum recunoşteau şi duşmanii noştri. Pătura noastră conducătoare îşi dezvăluise însă toate lipsurile şi toate scăderile. Din cauza aceasta bătea asupra ţării un mare vânt de revoltă. Aveam douăzeci de ani şi credeam în puterea scrisului” (3). Ar fi corect să adăugăm astăzi ceea ce nu se putea spune în 1968 – idealul democratic „de stânga” în care a crezut Branişte însemna dialog şi exprimare liberă a tuturor opiniilor, exceptându-le pe cele de extremă dreaptă, în interesul maselor, în „ridicarea satelor”. Acest tip de ideal însă nu a fost apreciat de regimul instaurat după 1947, fiind etichetat „democrat-burghez”!

Între 1930-1940, ultimul deceniu din viaţa recentei şi fragilei Românii Mari ale cărei frontiere, invidiate de forţe revizioniste din interior şi din exterior, se vor prăbuşi în cele din urmă între iunie-septembrie '40, a abordat diferite aspecte ale vieţii social-politice naţionale şi internaţionale, criticând ascensiunea extremei drepte (mişcarea legionară şi naţional-socialismul german). A avertizat asupra intenţiilor expansioniste ale lui Hitler, care ameninţa suveranitatea statelor din jur, ceea ce s-a şi întâmplat odată cu anexarea Austriei (1938). Nu aceeaşi poziţie a avut-o faţă de Stalin, important partener al lui Hitler în împărţirea dominaţiei asupra Europei.

Fidel pasiunii sale pentru libertatea cuvântului, în cei peste 50 de ani dedicaţi presei şi-a întrerupt activitatea gazetărească de două ori, în două perioade diferite dar semnificative ale istoriei regimului politic de la Bucureşti: 1940-1944 (guvernul Antonescu) şi 1947-1960 (instaurarea regimului represiv republican muncitoresc). Din 1960 până la sfârşitul vieţii (23 martie 1969), a reluat colaborarea cu presa, publicând articole, interviuri, cronici, amintiri la Scînteia, România liberă, Contemporanul, Argeş, Luceafărul.

Adept al foiletonului, al însemnărilor critice, al pamfletului, al faptului divers, Teodorescu-Branişte şi-a dedicat stilul exprimării gândirii umaniste. Personajul central al operei gazetarului, dublat de talentul şi personalitatea prozatorului şi romancierului, a fost, în opinia biografilor săi, Omul cu drepturile sale inalienabile (4). Ceea ce explică actualitatea intelectualului, publicistului, scriitorului, traducătorului, omului Tudor Teodorescu-Branişte.