GEORGE CORBU, UN TERAPEUT SUI GENERIS

Interviu cu preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România

De Maria Diana Popescu (2008-07-10 00:00:00)

Măreşte imaginea

Domnule George Corbu, fiţi binevenit! Pentru început, vă rog să ne vorbiţi despre traseul dumneavoastră biografic pîna la preşedinţia Uniunii Epigramiştilor din România.

Vă mulţumesc, mişcat, pentru urarea de întâmpinare şi vă asigur că pe teritoriul epigramei, unde ne aflăm pe durata convorbirii prieteneşti, mă simt acasă. M-am instalat în acest perimetru, pentru a nu-l mai părăsi, de la vârsta de 17-18 ani, locuindu-l fără întrerupere timp de cinci decenii, în care am străbătut drumul de la învăţăcel până la acela de preşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România – cea de a doua asociaţie importantă de scriitori, chiar dacă specializaţi, de la noi, după Uniunea Scriitorilor din România, eu fiind membru al ambelor structuri de creaţie. Ba, recent, Uniunea Scriitorilor din Moldova mi-a făcut marea bucurie de a mă alege printre membrii acesteia. Începutul traseului biografico-literar, la care mă invitaţi să mă refer şi care coincide cu înrolarea mea în oastea epigramiştilor, cuprinde câteva etape distincte pe care le voi recapitula succint. În anii 1958-1960 am copiat la Biblioteca Academiei Române, în zece caiete, aproape 60 de volume de epigrame, însumând peste 3000 de epigrame. Le păstrez şi astăzi, în amintirea entuziasmului juvenil, a râvnei care nu m-a părăsit defel. Concomitent, i-am descoperit şi frecventat pe umoriştii şi epigramiştii în viaţă (vremuri deloc prielnice unor astfel de contacte): D. Bartolomeu, N. Crevedia, N. Gărdescu, N. Grassu, Aurel Iordache, Florin Iordăchescu, Sofronie Ivanovici, I. Lazaroneanu, F. Lobodă, Ion Manu, Dion Mardan, Măndica Marin, Tudor Măinescu,Tudor Muşatescu, Mircea Pavelescu, Aurelian Păunescu, I.Gr. Perieţeanu, I.D.Pietrari, Ion Pribeagu, Constantin Râuleţ, Radu D. Rosetti, Leonida Secreţeanu, Virgilui Slăvescu, Al. O. Teodorescu (Păstorel), Rodica Toth, Gabriel Ţepelea, şi, poate, şi alţii de care nu îmi amintesc acum.

De la toţi aceştia am strâns mărturii documentare de mare importanţă pentru istoria epigramei naţionale. Ele vor intra în patrimoniul Muzeului Epigramei Româneşti. Evident, am început să adun reviste şi cărţi de şi despre umor în general, şi volume de epigrame apărute la noi şi aiurea, în special. Numărul acestora a ajuns în prezent la cifra de 1.300 (în limba română) şi peste 200 în limbi străine. Alte momente de referinţă din traseul literar iniţial sunt marcate de colaborarea la revista „Urzica”, începând cu 1959, dar şi la alte publicaţii şi reviste. Se cuvine a menţiona prima serie a revistei „Argeş” (1966-1970) care avea o rubrică de epigrame graţie redactorului Gabriel Ţepelea. A urmat afilierea, din 1970, la Clubul epigramiştilor bucureşteni „Cincinat Pavelescu”, unde am cunoscut o altă pleiadă strălucită de epigramişti. Amintesc pe maestrul Mircea Ionescu-Quintus, preşedintele de onoare al UER, şi pe marele epigramist şi prim conducător atât al cenaclului respectiv cât şi al UER, mult regretatul Mircea Trifu (1922-1994). O altă ispravă demnă de semnalat: în anul 1967 am iniţiat o vastă anchetă literară referitoare la epigramă, apelând, pe de o parte, la epigramiştii propriu-zişi, iar pe de altă parte la personalităţi neutre de epigramă. Multe răspunsuri ale unor nume reprezentative ale culturii noastre sunt încă inedite, dintre cele publicate le menţionez pe cele ale scriitorului Nichifor Crainic, Radu-Demetrescu Gyr, Romulus Dianu, Tache Papahagi, Miron Radu Paraschivescu, Ion Petrovici, Ştefan Roll, Eugeniu Speranţia, Tudor Teodorescu-Branişte. În sfârşit, o ultimă acţiune, care continuă şi azi, constă în sprijinul pe care îl dau debutului editorial al multor confraţi, însoţindu-le cărţile, după caz, de studii introductive, prefeţe sau postfeţe, numărul lor atingând zilele acestea cifra incredibilă de 100, ceea ce reprezintă, de bună seamă, un record în materie. Între textele amintite includ şi clasici ai genului precum Ion Căvănoiu, Aurel Iordache, Florin Iordăchescu, Sorin Pavel, trinitatea Cincinat, Ion şi Mircea Pavelescu, Aurelian Păunescu şi Ştefan Tropcea. Am simţit impulsul lor, dar şi îndemnul, în tripla calitate de confrate, cercetător literar şi de preşedinte al UER, să mă pronunţ cu privire la raportul numelor citate la dezvoltarea epigramei române, de cele mai multe ori la solicitarea expresă a scriitorilor înşişi. Cred că trebuie să dau lămuririle necesare nu doar cititorilor revistei dumneavoastră, ci şi epigramiştilor şi, fireşte faţă de epigramă. Nu consider însă că mi s-ar putea aplica „Principiul lui Peter”, deoarece n-am atins încă pragul de incompetenţă şi sunt puţine şanse să-l ating în viitorul apropiat. Concluzia aceasta derivă din faptul că arta nu numai că nu pensionează, dar ea nici măcar nu acordă vreun certificat care să ateste ca ai atins Everestul literar. Tot timpul mai ai de învăţat, tot timpul debutezi, tot timpul te confrunţi cu publicul cititor şi cu critica literară, care sunt instanţe necruţătoare, nemiloase.

Despre zestrea dumneavoastră spirituală trebuie să ştie şi cititorii noştri. Cîte titluri de carte conţin apostila dumneavoastră, ce mai pune la cale intransigenţa morală a epigramistului de înaltă ţinută, domnul George Corbu?

„Zestrea mea spirituală” – deşi sună frumos, este totuşi cam pretenţios, Din cauza sinuozităţilor de ordin biografic, sinuozităţi ale epocii traversate în ultimele şase decenii, am debutat semnificativ, editorial abia la vârsta de 55 de ani, după care ritmul urmat a fost oarecum constant, ajungând în momentul actual la 22 de volume de autor sau în colaborare, şi nu mai iau în calcul apariţiile în volume colective (culegeri, antologii, diverse selecţii), care sânt de trei ori mai numeroase, sau pe cele existente în pagini de revistă şi almanahuri, ce pot oricând alcătui substanţa unor cărţi. „Intransigenţa mea morală”, altă sintagmă cu care mă onoraţi, este o formulă pe care o accept şi pentru care, iarăşi, vă mulţumesc, întrucât defineşte, justificând în acelaşi timp demersul meu epigramatic, căruia i-am consacrat , pot spune fără reţinere, o viaţă.

Cum se simte epigrama (ca gen literar) în literatura română?

„Epigrama în literatura română” este titlul unei lucrări-unicat aparţinând eminentei cercetătoare şi epigramiste, d-na Elis Râpeanu. Consultată şi aprofundată. Lucrarea evidenţiază existenţa unei formule literare extreme de pretenţioase, de natură a îndreptăţi existenţa Uniunii Epigramiştilor din România, ca entitate de sine stătătoare, în care sunt cuprinşi peste 250 de epigramişti din toate generaţiile (grupaţi în 26 de cenacluri/cluburi, din care două activează în comunităţile româneşti de peste hotare) şi a revistei „Epigrama”, publicaţie editată de către UER.

Mesajul satirico-umoristic al epigramelor face „victime”, este savurat, provoacă dueluri sau nu e luat în atenţie prea mult?

Mesajul este receptat, chiar dacă nu este totdeauna luat în atenţie, cum bine spuneţi. Natural, epigramele umoristice şi chiar cele satirice sânt savurate, aceasta făcând parte din statutul lor existenţial. Victime, în sensul statornicit al cuvântului, nu cred a mai face, ceea ce nu înseamnă că puterea lor de influenţare s-a diminuat, faptul reclamând doar o mutaţie în comportamentul şi în sensibilitatea contemporanilor noştri. La „obrazul subţire”, precum bine ştiţi, au lucrat mai mulţi factori, între care, primordial, cel cultural. Or, în acest domeniu este valabilă încă zisa lui Creangă: „Pielea rea şi răpănoasă/ Ori o bate, ori o lasă”. Cu toate acestea epigramiştii nu se simt demobilizaţi în acţiunea lor sanogenetică. Cum au încă multă treabă, ei sânt prezenţi masiv „la izirciţi”, pe orice vreme.

Ce doreşte epigramistul român de la societate? Se erijează cumva în „justiţiar”? Care este rezultatul demersului său scriitoricesc?

Epigramistul român doreşte, în calitatea sa prezumată de moralist, o societate mai bună, mai dreaptă. Intervenţia sa vizează acest obiectiv, vechi şi totuşi pururea nou, conţinut, de altfel, într-o expresie care nu mai are nevoie de traducere şi care îl ghidează în tot ceea ce întreprinde: „Ridendo castigat mores”. Conştientizând în cel mai înalt grad acest comandament supreme, noi, cei din UER, fără a ne face prea mari iluzii în privinţa rezultatului imediat al implicării noastre în această bătălie de durată ce tinde la schimbarea înfăţişării societăţii româneşti, ce utilizează o armă redutabilă: spiritul, acţionăm fără contenire în direcţia indicată, creând o literatură de care a început să se ţină seama, dacă nu de către cei investiţi cu funcţii politice, cel puţin de mediul literar-artistic. Epigramistul – scriitor cu o identitate certă – e este un terapeut sui generis.

Domnule George Corbu povestiţi-ne, vă rog, o întîmplare cu mult umor din cariera dumneavoastră.

Cariera unui umorist abundă în momente sau situaţii umoristice. Când voi scrie proză umoristică, din astfel de secvenţe se vor ivi schiţe bazate pe întâmplări savuroase, reale sau imaginare. De pildă, imaginaţi-vă un tip mergând pe stradă cu o cravată nouă, întrebând din om în om persoanele întâlnite, bărbaţi şi femei, într-o ordine anumită, dacă se pricep să realizeze un nod triunghi, spre a o purta în fiecare zi, asortată, desigur, la costumul care a fost ales pentru o ocazie anumită. Percepţiile pline de haz le-am provocat eu însumi, experimentând o posibilitate de a face umor la vedere.

Şi cîteva lucruri importante, vă rog, despre Instituţia UER al cărei destin îl conduceţi – cum este structurată, cîţi membri are, cine poate fi învestit în calitate de membru?

Pentru a accede în UER, candidatul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fi scris epigrame, să fi publicat astfel de creaţii în reviste sau în volum, să activeze (eventual) într-un cenaclu de profil, aşadar, să facă dovada unei vocaţii, a unei înzestrări speciale pentru gen. Sânt umorişti care cultivă, în exclusivitate, epigrama, însă, de regulă, un creator din zona umorului trebuie să fie capabil să se manifeste, fie în proză, fie în versuri, fie în ambele forme, în toate încrengăturile acestuia. Aşa au procedat Caragiale şi Ranetti, Cincinat Pavelescu, Florin Iordăchescu, Tudor Muşatescu aşa procedează astăzi George Petrone, Nicolae-Paul Mihail, Nicolae Nicolae şi Dan Căpruciu, Gheorghe Penciu şi Corin Bianu, şi majoritatea combatanţilor pe frontul de care vorbim.

Cui îi e frică de epigramişti în societatea contemporană?Cine sînt cei care se tem de tăişul cuvintelor?

Daca epigramiştii ar inspira frică, spaimă chiar, faptul ar fi încă salutar. Montesquieu, în celebrele sale „Scrisori persane”, îi consideră cei mai periculoşi autori (pe atunci epigramiştii luptau pentru dărâmarea feudalismului!). Afirmaţia a prins şi a rămas. Când i-am fost prezentat ca epigramist, acum doi ani de zile, cu ocazia vizitei sale în România, unde îi apăruse un excelent volum de versuri, tipărit la Editura CD PRESS(evident în traducere), Evgheni Evtuşenko mi-a spus râzând:” „Sunteţi un om periculos”. Mă tem că astăzi epigrama este privită mai mult ca un obiect, uneori cu virtuţi satirico-pamfletare, ca un simplu exerciţiu de inteligenţă. Ceea ce nu este puţin, dar ea poate şi trebuie să aspire la mai mult. A fost o vreme când se bucura de autoritatea necesară punerii la stâlpul infamiei a unui personaj oricât de mare sau de influent ar fi fost acesta în plan social, politic ori literar. „Cazul Macedonski”, chiar atipic cum este, e arhicunoscut, deşi în ceea ce îl priveşte se poate spune că şi-a făcut-o cu mâna lui, ca orice sinucigaş.

Prind bine, sunt eficiente, epigramele cu iz politic, social si moral ?

Epigramele tratează aspecte susceptibile de a stârni oprobriul public, indiferent de sfera lor de manifestare. Dacă admitem că politicul guvernează totul, interacţionând, fireşte, cu socialul, ideologicul, moralul ş.a., epigrama poate fi asemenea unei bombe, fie şi cu explozie întârziată, depăşind, aşadar, stadiul sau funcţia de radiografiere pură şi simplă a societăţii. Latura atitudinală nu poate lipsi, tendenţiozitatea fiind, cel mai adesea, evidentă. Antologia furnizează suficiente mostre de epigramă social-politică, situând rolul creatorilor în domeniu la cote ideatice şi estetice ce pot concura cu succes celelalte genuri şi specii literare. Pentru epigramiştii contemporani este o mândrie apartenenţa la un corp de elită al umorului românesc. Ei lasă, cu siguranţă, o mărturie onestă, credibilă cu privire la realităţile din zilele noastre, care devin, prin trecerea timpului, istorie

Ce reprezintă pentru epigramistul de rînd concursurile şi festivalurile naţionale de epigramă?

Ceea ce este instrucţia cotidiană pentru soldaţi reprezintă pentru epigramişti participarea la festivalurile şi concursurile de epigrame anuale, care sunt prea puţine (circa 20). Ele întreţin condiţia sau forma mentală a epigramistului, pun cu alte cuvinte spiritul în lucrare, constituind un stimulant eficace pentru creaţie. Constrângerea tematică pe care ele o presupun – şi care este creatoare – , alături de emulaţia pe care o determină între competitori, favorizează de cele mai multe ori apariţia unor epigrame excepţionale, ilustrative pentru gen, adevărate bijuterii literare. Aceste manifestări, devenite tradiţionale, sunt un bun câştigat. Ele continuă şi trebuie să continue, făcând parte, cum spuneam, din antrenamentul cu care este obişnuit orice sportiv de performanţă. Concursuri tematice organizează şi revista “Epigrama”, care realizează şi un clasament al nucleelor de epigramişti ce fiinţează în prezent, ca şi al epigramiştilor înşişi.

Cu ce, cu cine se laudă U.E.R.?

U.E.R. se laudă cu membrii ei, cu operele pe care le compun, cu misiunea pe care şi-a sumat-o, ca organizaţie de breaslă. De a continua o tradiţie glorioasă a umorului autohton, în compartimentul “epigramă”. Ea suplineşte, alături de Uniunea Caricaturiştilor din România, tăcerea – să sperăm temporară – a Asociaţiei Umoriştilor din România, care şi-a încetat activitatea odată cu dispariţia marelui umorist şi manager cultural Valentin Silvestru.

Credeţi că strălucirea unui scriitor poate fi dată de vîrstă?

Este bine cunoscut că „la valeur n’atend pas le nombre des annees”. Nu strălucirea părului (care poate fi obţinută şi artificial, prin vopsirea din alb în negru şi, mai rar, din negru în alb) contează, ci aceea a minţii, cu clauza ca acesta să existe efectiv.

Cine este OMUL George Corbu, cel care ne onorează cu acest interviu?

Prin prisma adeziunii sale timpurii la epigramă, cel ce a avut şansa de a vă fi interlocutor cere permisiunea de a vă răspunde la această întrebare – poate şi pentru a îndepărta duhurile rele chemate de fatidicul număr 13 – prin trei catrene, pentru că, nu-i aşa?, omul care sunt naşte catrenul nu la întâmplare, ci ca o meditaţie asupra destinului speciei cu alură de gem care este epigrama. Aşadar:

De ce iubesc eu epigrama?

Răspunsul nu-i atât de greu;

Că l-ar putea servi şi rama:

Pentru că este enul meu

Să vă repet nu-i greu,

De bună seamă

Eu cred în Dumnezeu

Şi-n epigramă!

În lumea lipsită de fală,

Sortită biciului, lamei,

Există o cale regală

Numită a epigramei!

Omul care sunt lucrează încă la definirea sa, la cunoaşterea sa. Cu toate acestea, el nu poate fi disociat de ipostazele publice (cel puţin cele de acum), una derivând din prezenţa lui în lumea literaturii: poet, eseist, gazetar, critic şi istoric literar, bibliofil, iar cealaltă raportată la statutul său socio-profesional: fost stenograf de succes, fost funcţionar superior de stat. În încheiere, vă mulţumesc încă o dată pentru plăcerea pe care mi-aţi prilejuit-o, provocându-mă la unele dezvăluiri în premieră, care pot interesa un cerc mai larg de cititori, ele adresându-se în primul rând tovarăşilor mei de năzuinţă literară, epigramiştilor al căror purtător de cuvânt şi, poate, şi de drapel sunt

Recomanda articolul